Mie mi-e puțin milă de oamenii ăștia care au lucrat la noile planuri-cadru. În sensul că se vede că s-au străduit cât pot ei de mult și de bine, în condițiile în care nu e voie să deranjeze pe nimeni.
Și, exact ca în strategiile gândirii critice propuse de chiar Domniile lor, rezolvarea unei mari probleme naționale se face lăsând totul la locul lui și decorând în plus, pe margine, cu ce dă bine la public: noi discipline cu denumiri moderne și ambițioase.
Halal reformă, pe spinarea copiilor. Or să stea la școală mai ceva ca la programul de fabrică: 7 ore pe zi, plus teme, plus meditații seara. O s-avem copii care lucrează trei ture nonstop pentru că în țara asta sunt adulți din ce în ce mai înțepeniți și fricoși să își asume transformarea.
Pentru că, deh, ei n-au avut parte la școală de Gândire Critică, Drepturile Copilului și alte lucruri d-astea reformatoare. Noroc cu generațiile de azi, care numai tolerante intercultural n-or să fie după 7 ore fără o masă caldă și oase anchilozate în bancă.
2 comentarii:
Explicația e destul de simplă cred. Nu cunosc foarte bine mediul preuniversitar dar trăiesc de 15 ani în cel universitar. Orice ”schimbare” se face pe principiul adaptării la ceea ce știu și vor să facă cei din sistem. Câți profesori sunt dispuși să se schimbe pe ei, adică să învețe lucruri noi (în condițiile salarizării actuale)? Cei cu vechime mai mare au, de regulă, cea mai multă putere în sistem dar și cea mai puțină disponibilitate la schimbare.
Nu mi-e mila decat de copiii nostri obositi, pe care nu-i intreaba nimeni daca mai pot. Si-mi mai este mila si de noi, parintii, pentru ca, mai nou, am senzatia ca temele sunt pentru noi. Si mai avem pretentia sa mearga copiii de drag la scoala!
Trimiteți un comentariu