Omul acela strain

 Omul acela strain, deloc inalt, frumos, cu ochi mici, plini de sclipire, cu zambetul jovial, imi ramasese in minte.Chiar daca eram grabita trebuia sa raman sa il salut, sa aud cuvintele. Imi ramasese vocea lui in minte, poate unde nu eram eu obisnuita a conversa dimineata fugar cu un necunoscut, dar chiar si asa, parca nu eram eu. Politicos ar fi trebuit doar sa raspund macar cu deferenta ce o arat in anumite situatii si nu sa trec infumurata mai departe.Am incercat sa il caut cu privirea printre oamenii lasati in urma mea dar era tarziu, nimic nu mai era de vazut.Il pierdusem in multime, asa aveam sa gandesc atunci. Adevarul era ca, in sinea mea, ceva imi spunea ca am sa il revad. Instinctul acela il aveam de la Dumnezeu, se nascuse odata cu mine. El ma ajuta sa gasesc nordul si calea cea buna in diferite situatii: cand ma rataceam prin viata sau ma abateam de la drum, cand judecata imi era intunecata de lucruri marunte, vorbe goale, trairi fara sens, macinari interioare el, instinctul, avea sa ma salveze.