Poteca- Liviu Dan

Uneori visez moartea îmbrăcată în alb ca o mireasă. Deşi azi femeile în ziua nunţii pot purta şi rochii de alte culori. La mine e iarnă. Iarna albă ca rochia unei tinere de abia cununate ce jură iubire în faţa altarului şi a soţului ei. E zăpadă din belşug şi ger. Dar nu iarna mă afectează. Nimic nu mă mai afectează. Poate ochii mă dor de strălucirea zăpezii, acea trenă lungă a acelei tinere din închipuire. Nici măcar ochii ascunşi ca nişte ghiare ale morţii nu mă sperie. Moartea ce mă pândeşte la orice colţ ce işi ascute ghiarele ca nişte seceri după orice copac. Nu-mi este teamă! Nu-mi e teamă de nimic! Nu ştiu dacă mi-a fost vreodată! Noaptea am adormit ascultând vocea caldă a Sarei Brightman. Dar dimineaţa mă trezeşte vocea ei imaginară:

- Neaţa bună iubitule,
- Neaţa bună iubito,
- Hai trezirea că trebuie să mergi la servici;
- Iubita mea ce treabă am eu cu serviciu? Eu cu tine am treabă! Toată viaţa.
- Când te intorci vom avea treabă. Dar acum pregătim cafeaua;
- Ştii am adormit ascultând Sarah Brightman! Te-ai supărat? Credeam că e vocea ta! Dar iată vocea ta e mai vie, mai caldă, mai blândă;
Uneori am impresia că nu exist decât atunci când vocea ei imi şopteşte de aproape. Oare ce înseamnă aproape pentru mine!? Poate mai aproape de eul meu. Sau de pata mea de sânge care încă respiră fiindcă vocea ei îmi şopteşte că aceşti copaci negri la primăvară vor înverzi. Ce verde mi se pare uneori vocea ei ca un covor de iarbă proaspătă. Uneori mă culcam în iarba moale, rupeam un fir şi-l prindeam între dinţi privind cerul imens albastru uneori cu nori albi. Pentru câteva clipe închideam ochii şi vocea ei caldă prindea conturul florii de mac şi ce firav se unduia deasupra mea. Credeam că mi se va strivi de ochi şi deschideam iar genele spre albastru imens. Întrebam cerul dacă nu cumva el are vocea verde şi căldura roşie a florii ce urca şi cobora ca un zmeu deasupra mea. Odată am zis că o să presez o floare de mac pe tricoul meu. Alteori o să mă acopăr cu flori de maci. Poate aşa aş prefera moartea.
- Iubitule, dacă vom avea iachtul nostru vom colinda locurile acelea antice?
- Iubita mea mi te scuturi de nisip pe tălpi pe genunchi pe corp înainte de a ne îmbarca pe iacht? Sau vrei să iei de pe fiecare insulă nisip pe corpul tău şi-l punem în sticluţe cu etichete? Parcă şi nisipul e blond pe picioarele tale...
De multe ori mă întorc de la servici pe cărarea dintre salcâmii acum negri contrastând cu covorul de zăpadă. Când sunt obosit şi ochii mă dor îmi imaginez că de la capătul cărării apare îmbrăcată în alb o fată cu părul negru lung ce parcă mă aşteaptă. De aceea paşii mi-i alerg spre ea! Şi ea aleargă spre mine albă aproape invizibilă pe imprevizibila zăpadă, doar părul ei pluteşte printre copacii negri fiindcă rochia e totuna cu zăpada. Şi îmbrăţişarea noastră e o rotire a părului ei in jurul meu până când timpul mi s-a scurs din clepsidră şi pământul de culoarea copacilor m-a acoperit. Doar lumina blândă şi caldă a unei lumânări imi veghează scurta întâmplare. Chiar şi flacăra blondă îţi încălzeşte zăpada din suflet. Trebuie doar sa o ţii cât mai aproape. Nu trebuie să mă feresc de ceară! Unele arsuri iţi fac bine toată viaţa.

dragostea şi moartea
au părul negru
iubirea şi soarele
au flacăra blondă

Copilul iubirii mele poate nu s-a născut! Poate ea nu are nici un copil. Sau poate are doi sau chiar trei! Copilul iubirii noastre poate nu e un copil ci însăşi iubirea noastră ! Simt acest copil îngheţat ca un fir de iarbă în zăpada Bărăganului. Un înger totuşi într-o noapte de ceară m-a strigat! Hai, renule de romanica! umblă-ţi cărările încă mai ai o karmă de dus, sufletul tău va avea locul lui în Univers.

E o întâmplare a fiinţei mele că sunt.

Sursa : Liviu Dan