“Jurnalul şefei mele” al Helenei Pflitsch, prezintă, într-o manieră inteligenţă şi sprintenă, realităţi dureroase ale societăţii româneşti postrevoluţionare; o istorie reală, pe care televiziunile, maunualele de istorie sau sursele oficiale, n-au spus-o şi, probabil că nu o vor spune vreodată.
Personajul principal, o femeie, lider al unei Organizaţii Sindicale Judeţene, pleacaca, împreună cu câţiva colegi, într-o vizită în Israel, la invitaţia organizaţiei similare de acolo. Secretara sa, Elena, o sfătuieşte să ţin pe parcursul acestei călătorii un jurnal, astfel încât la întoarcere să îi fie mai uşor să retrăiască împreună voiajul. Şi, iată aşa, cu fiecare eveniment petrecut în această călătorie, se naşte “Jurnalul şefei mele”, un jurnal puţin mai neobişnuit, pentru că, dacă în prima parte notările se fac succesiv, descriind locuri şi întâmplări, în cea de-a două parte, din dorinţa de-a le justifica sau clarifica, el ne întoarce în timp şi ne prezintă împrejurările prin care,ea, FEMEIA, a ajuns în mijlocul lor.
Călătoria pe pământul sfânt, vine ca o mană cerească pentru protagonista jurnalului, aflată în lupta cu depresia, cauzată de despărţirea de persoana iubita şi acolo, la Zidul Plângerii “locul desemnat de evrei, creştini, musulmani, toţi laolaltă, drept “Facerea Lumii”, să fie eliberată de supliciul acestei iubiri imposibile.
Sigur că, orice credinţă, însoţită de rugăciune, este îndeplinită şi eroina îl va întâlni, printre colegii săi, pe Ştefan Mircea Mihai Popescu, omul care dovedeşte consecvenţă în sentimentele sincere faţă de ea, dar şi generozitate sufletească.
Dacă m-a impresionat ceva în mod special citind romanul “Jurnalul şefei mele”, este faptul că, în avalanşa acestor întâmplări deosebite, cu iz poetic, autoarea ne vorbeşte şi despre o mică, dar înflăcărată dispută politică, ce are darul de a ne antrena şi pe noi, în acelaşi timp. La un moment dat, un profesor israelian face afirmaţia că oraşul Cluj aparţine Ungariei. Acest lucru, care se dovedeşte a nu fi o greşeală de exprimare, ci o convingere întărită de personajul respectiv, o face pe eroina principala să lămurească lucrurile si sa susţină adevărul istoric al neamului, în sprijinul ei sărind colegii, “chiar dacă nu mai era nevoie şi de susţinerea lor”. Din această mică dispută, înţelegem că Helene Pflistch, îşi iubeşte patria, nu uită niciodată de sfânta integritate a României, nu contează că discuţia are loc departe de ţară ei dragă, că personajul face afirmaţia nonşalant, aproape fără a se face sesizat.
Deşi de-a lungul jurnalului, întreaga acţiune gravitează în jurul unei istorisiri de dragoste, frumoasa poveste a Helenei Pflitsch, este mai mult decât un roman de dragoste, pentru că ne face cunoscute o serie de evenimente şi personaje, aducându-ne în atenţie, prin intermediul lor, fraudarea uriaşă a revoluţiei române, meschinăria multora, care investiţi în funcţii sidicale, aduc doar prejudicii intreprinderilor şi lucrătorilor, pe care ar trebui să-i apere.
Cu subtilitate şi fină ironie autoarea ne aduce în prim plan cele două tabere cunoscute, care conduceau mişcarea sindicală din vremea respectivă. Înţelegem numaidecât cum stau lucrurile, sau mai degrabă interesele care trebuiesc urmate, atunci când se vorbeşte despre “înfrăţirea’dintre marile organizaţii, însă autoarea insistă mai mult pe lipsa loialităţii acestora, decât pe structura lor organizatorică.
Eroina noastră, ajunsă fulgerător şi nepregătită sufleteşte, pe post de lider sindical, vede tot ce se întâmplă, inceraca să se opună fraudelor şi ilegalităţilor de tot felul, refuzând să semneze acte care le-ar facilita multora îmbogăţirea ilegală.Chiar dacă speră că lucrurile nu stau cum le percepe în primele zile, spunându-şi că …”Trebuie să am răbdare, nu o fi Dracu’ chiar atât de negru cum îl văd eu, Sau de… roşu?”, înţelege prin prisma desfăşurării evenimentelor, că lucrurile sunt cu adevărat foarte urâte şi primejdioase.
Gravitatea explicită, adusă sub lumina inteligenţei şi a spiritului de observaţie a Helenei Pflitsch, ne sunt înfăţişate fără ostentaţie, ci doar păstrând realitatea faptică a întâmplărilor.
Paralel, citim printre rândurile talentatei autoare, o filosofie socială, împletită ingenios cu acurateţea faptelor. Aceatsa prezentare, da cititorului o stare de nelinişte şi revoltă, aducanu-i în faţa ochilor, meschinăria personajelor şi a noului sistem, ce abia mijeşte dintre gunoaiele umane: “Aurel, cel care de opt ani nu făcuse altceva, decât să se mute de pe un scaun pe altul, şi uitase cum să desenze un şurub, este managerul celei care a fost renumita fabrică de sticlă din ţară. Acum are 90% mai puţini angajaţi, iar soţia lui face export cu pahare, borcane şi alte d-astea. Nu, nu a cumpărat aripa stânga a vechii fabrici, aia a cumpărat-o fratele lui. Ea, pur şi simplu, şi-a construit una nouă, dupa ce visase într-o noapte că se pricepe la sticlărie, chiar dacă terminase filosofia”
Dar , printre toate aceste descrieri şi dialoguri scurte, inteligente şi semnificative, autoarea Helene Pflitsch, ne prezintă o secvenţă de dragoste, petrecută într-o cabina de lift. Protagoniştii acestei întâmplări frenetice, sunt Şefa şi Ştefan. Autoarea ne prezintă o scenă de dragoste care reuneşte o sema de simţuri, de dorinţe şi de trăiri, aşa cum se întâmplă în viaţa reală, care nu ţine cont de conflictul îndrăgostitului cu legile laice, biblice, sociale sau materiale : “Mă cuprinde în braţele lui. Pleoapele grele cad peste ochii care mă ustură. Buzele fierbinţi sunt răcorite de buzele moi, trpupul se încălzeşte, zâmbesc şi mă topesc torcând sub mângâierile suave”….
Romanul “Jurnalul şefei mele” trezeşte în inimile noastre revolta faţă de trădătorii neamului românesc, faţă de imposibilitatea poporului de a se apăra, de “ciorba sindicatelor” (aluzie la numele şefului Confederaţiei din acea perioadă), în care primează doar interesele unui anume grup. El ne transmite subliminal că suntem în pericol, că valorile intelectuale, culturale şi umane ale acestui popor, sunt umilite şi obligate să suporte consecinţele acestei racile a societăţii româneşti: frauda.
Apreciez talentul, dar şi curajul, intuiţia şi verticalitatea morală, care ne sunt dăruite cu înţelepciune şi loialitate, în romanul “Jurnalul şefei mele” de către doamna Helene Pflitsch.
Caty Urucu – august 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu