21 septembrie 2014

Să fii poet...

Să fii poet...e ca o litanie, ca o melopee, ca o vatră de doruri, ca o desfrunzire, ca un freamăt...
Îţi dai cuvintele spre însângerare, pâna la jertfa care se preface în poem.
Îţi dai tăcerile spre răstignire, până la durerea care se preface în cuvânt.
Îţi dai somnul ,pre zidire, până la visele care se prefac în străjeri.
Să fii poet înseamnă să nu ai  ci să fii îngenuncherea însăşi, să-ţi smulgi cuvintele care ţi s-au cuibărit în piept şi să le rostogoleşti până la marginea lumii...Sau să le sădeşti în muguri de cântec pentru a rodi în straturi de lumină, udate cu fire de rouă neîncepută. Şi dacă nu le culege nimeni, să le dai îngerilor, ca să le adăpostească în pacea ostenelilor, sub un cer epifanic...
Şi...a fi poet...înseamnă să frămânţi graiuri, să tremuri frumos în despletiri de fluturi, să aprinzi lacrimi, să îmbraci veşminte din ceara răbdării, să te mărturiseşti stelelor şi să te odihneşti în jertfa pâinii...
Să fii poet...înseamnă să fii mai întâi flacără...şi să-ţi poţi lăsa, prin testamentul iubirii...arderea

Niciun comentariu: