Aparent, mintea e ca stomacul. Cat timp exista pufuleti, cipsuri, pizza și drajeuri, sansa sa îmi ceara copilul spanac e aproape zero.
Cat timp e suprasolicitat cu stimuli puternici, bombardat cu informatie predigerata si concepte servite explicit si prietenos online, creierul n-o sa isi gaseasca niciodata tentatia de a se izola si procesa in pace, in efort sustinut de logica si imaginatie, grafica monotona din paginile unui roman clasic.
Generatia actuala va pierde, probabil, multe lucruri valoroase din
trecutul nostru: linistea de a gandi, izolarea dinaintea unei solutii,
cautarile treptate si erorile pana la rezolvarea unei probleme.
Abuzurile alimentare si diversificarea mancarii proaste isi etalează deja, vizibil, rezultatele: avem multi copii supraponderali si multe afectiuni derivate de aici. Avem, cu toate astea, o speranta de viata cu 10 ani mai mare. Excesul de stimuli - vizuali, tactili si auditivi - trebuie, prin comparatie, sa le fi desensibilizat perceptiile si slabit apetitul pentru subtil si sugestie. Cu toate astea, sunt studii care arata ca IQ-ul generatiilor de azi e dramatic mai mare.
Noile tehnologii, social media, ritmul trepidant al vietii noastre de adult trebuie sa ii fi aruncat in mijlocul unei valtori din care nu te poti retrage cu usurinta, mental si emotional.
Copiii nostri traiesc in mijlocul celor mai tentante adictii. Si in ritmul impus de noi: unul nevrotic, accelerat, nerabdator si imprevizibil. Cu toate astea, avem pretentia sa ii vedem comportandu-se ca noi, acum 20-30 de ani, cand viata curgea altfel, mai lent si mai dupa andrelele bunicii.
Oricat constientizam ca vor pierde ei, sunt sigura ca suntem, pe de alta parte, incapabili sa observam ce castiga ei acum: alte moduri de operare mintala, alt ritm de înțelegere si un alt fel de a isi valorifica tot ce ajung sa cunoasca.
Nu cred ca este nici rau, nici bine. Este, pur si simplu. Singurul rau este acela pe care il recunosc in multi parinti ca mine: n-am reusit sa-mi fac copilul sa citeasca pentru ca el traieste acum in fluxul meu, dupa viteza si nerabdarile mele. Singurul rau e ca nu ne sincronizam realist asteptarile cu modul nostru de viata. Si inca nu le folosim potentialul, construind
situatii noi de invatare, aliniate la abilitatile si predispozitiile lor de acum.
Au dreptate colegii mei, profesori, ca e din ce in ce mai greu sa le starnim interesul sau efortul sustinut. De ce? Pentru ca inca ne incapatanam sa facem asta, dupa scenariile de acum 30 de ani. Nu cred ca exista multe constante universale in invatare. Mintile evolueaza, se redefinesc. Nu trebuie sa ramanem nostalgicii unui model mental bazat pe sarguinta si repetare.
Mi-ar placea sa-mi vad copilul citind o carte. Dar poate si lui i-ar placea sa invat sa il citesc pe el si nevoile lui.
Abuzurile alimentare si diversificarea mancarii proaste isi etalează deja, vizibil, rezultatele: avem multi copii supraponderali si multe afectiuni derivate de aici. Avem, cu toate astea, o speranta de viata cu 10 ani mai mare. Excesul de stimuli - vizuali, tactili si auditivi - trebuie, prin comparatie, sa le fi desensibilizat perceptiile si slabit apetitul pentru subtil si sugestie. Cu toate astea, sunt studii care arata ca IQ-ul generatiilor de azi e dramatic mai mare.
Noile tehnologii, social media, ritmul trepidant al vietii noastre de adult trebuie sa ii fi aruncat in mijlocul unei valtori din care nu te poti retrage cu usurinta, mental si emotional.
Copiii nostri traiesc in mijlocul celor mai tentante adictii. Si in ritmul impus de noi: unul nevrotic, accelerat, nerabdator si imprevizibil. Cu toate astea, avem pretentia sa ii vedem comportandu-se ca noi, acum 20-30 de ani, cand viata curgea altfel, mai lent si mai dupa andrelele bunicii.
Oricat constientizam ca vor pierde ei, sunt sigura ca suntem, pe de alta parte, incapabili sa observam ce castiga ei acum: alte moduri de operare mintala, alt ritm de înțelegere si un alt fel de a isi valorifica tot ce ajung sa cunoasca.
Nu cred ca este nici rau, nici bine. Este, pur si simplu. Singurul rau este acela pe care il recunosc in multi parinti ca mine: n-am reusit sa-mi fac copilul sa citeasca pentru ca el traieste acum in fluxul meu, dupa viteza si nerabdarile mele. Singurul rau e ca nu ne sincronizam realist asteptarile cu modul nostru de viata. Si inca nu le folosim potentialul, construind
situatii noi de invatare, aliniate la abilitatile si predispozitiile lor de acum.
Au dreptate colegii mei, profesori, ca e din ce in ce mai greu sa le starnim interesul sau efortul sustinut. De ce? Pentru ca inca ne incapatanam sa facem asta, dupa scenariile de acum 30 de ani. Nu cred ca exista multe constante universale in invatare. Mintile evolueaza, se redefinesc. Nu trebuie sa ramanem nostalgicii unui model mental bazat pe sarguinta si repetare.
Mi-ar placea sa-mi vad copilul citind o carte. Dar poate si lui i-ar placea sa invat sa il citesc pe el si nevoile lui.
Un comentariu:
Toate discuțiile despre educația românească nu sunt neaparat despre învățământ. Ele sunt, mai degrabă , despre valoarea individului în țara asta și despre cât suntem de dispuși să investim în sufletele și mințile noastre.
Trimiteți un comentariu