Există, în România, profesori excepţionali, care, au dezvoltat, pe cont propriu, în şcoli publice sau private, programe de învăţare moderne, cu impact extraordinar asupra elevilor. Există proiecte de reformare coerente şi programe rescrise de profesionişti. Există cadre didactice inteligente, adevăraţi formatori, capabili să creeze în jurul lor tradiţie sau să dezvolte şcoli de gândire psiho-pedagogică.
Problema este că aceştia sunt insulari, izolaţi în marea cea mare a mediocrităţii colegilor lor sau atârnând, într-o cvasinotorietate, de pretenţiile de superioritate ale funcţionarilor din inspectoratele locale. Nu există meritocraţie, nu sunt valorificaţi în echipe, nici posibilitate de a-şi radia natural harul asupra celorlalţi nu au, pentru că, de regulă, sunt trataţi cu un respect distant şi înfricoşat.
Pe ei îi apreciază cu adevărat părinţii, sunt popularizaţi de recomandările lor, de social media şi de propriii elevi. Circulă o mulţime de poveşti frumoase şi despre aceştia, pe care le sărbătorim, ca să ne îmbătăm, din nou, cu apă rece când proclamăm calitatea educaţiei româneşti.
Viziunea aceasta de tunel este specifică omului sau sistemelor care încă se zvârcolesc în negare, care agonizează fără să se lase bătute sau înfrânte de adevăr. Ne prefacem că marele elefant din sufragerie nu există, pentru că alegem să privim pe fereastră, spre un colţişor de clasă de provincie, unde încă mai supravieţuieşte nobilul Domn Trandafir.
Sursa: Oana Moraru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu