Vantul de Liiana Carmen Stoica

Vantul...

purta pe aripi nisipul
taindu-mi fata in fire de foc.
Trupul se zbatea in absolut
intunericul era peste tot
des
nu-mi zaream mana ce stergea broboanele de sange.
Fusesem aruncata in desertul...
o piatra-mi era busola
reusisem sa o smulg
din intuitie.

Cu pasi greoi mergeam catre nicaieri.
totul era totuna...
cu marea de nisip
cu marea de-ntuneric
cu marea de tacere.
Totul era un amestec ce se petrecuse de milenii
si mergeam catre nimic
catre nimic si doream sa ma opresc
sa-mi intind oasele pe nisipul revoltat .
Ceva nu m-a lasat .
am continuat
dar ...
incepusem sa-mi vad pasii , mainile
aproape ca nu observasem lumina
...privelistea intunericului m-a luminat
aproape ca n-am observat ...
cand intunericul s-a dizolvat ...
i-am simtit numai durerea .

Caci in drum catre nicaieri
Am gasit lumina .

LCS
4 martie 2014