De cate ori am vizitat alte scoli prin lume sau am lucrat cu grupuri de copii in tabere internationale, am simtit si am avut acelasi sentiment, acelasi lucru s-a repeta: tristete.
O dezamagire neputincioasa care vine mereu din aceeasi concluzie: copiii lor par mai senini. Sunt mai putin inhibati si totusi mai responsabili.
Noi chiar nu ne iubim suficient copiii? Nu atat de mult incat sa ne instruim ca sa ii crestem?
Ii ingrijim ca orice mamifer, din instinct si inertie biologica. Ca sa obtinem comportamente dezirabile de la ei, nu facem decat sa punem presiune, sa ii conditionam, sa ii umilim sau rusinam cand nu ne fac pe plac.
Suntem o natie tare inapoiata daca inca mai credem in conditionarea comportamentala prin pedeapsa si recompensa. Ne crestem copiii ca pe niste plante pe care, in loc sa le dam sansa sa se ramifice si sa infloreasca spontan, le tragem din cand in cand de varfuri, le scoatem din radacini si le tot replantam sau, mai rau, avem grija sa le taiem si ajustam ca sa arate uniform si simetric, ca toate celelalte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu