Când cerul plânge

    Când cerul plânge şi lacrima mea devine durere, sufletul meu răvăşit aşteptă o mână caldă să-mi atingă obrazul şi să culeagă roua din priviri. Îmi ridic ochii spre răsărit, încercând să întrezăresc dincolo de nori, o rază de senin, aducătoare de speranţă. Dar cerul stă rece şi tăcut, nelăsând nici o adiere să străbată bezna aşteptării. Şi toamna coboară peste suflet, risipind stropi de tristeţe şi dezamagire. Tăcerea se lasă ca o mahramă cernită a unui apus, coborât parcă mult prea devreme.
    Pe ţărmul pustiu al viselor spulberate, paşii mei se scaldă în valurile albe şi înspumate ale oceanului existenţei, ce se scurg şi se topesc încet, fără nici un sunet. S-ar părea că ziua coboară spre amurg, dar… ochii mei clipesc cu mirare, văzând orizontul cum se luminează. Sufletul tresare şi din adânc, credinţa prinde din nou aripi. Zăresc o mână caldă ce se întinde spre mine peste abisul depărtării, şi de dincolo de stele, îmi aduce mesajul dragostei ce nu apune nici în cele mai aprige vitregii ale vieţii. E mâna unui Tată. Cu duioşie mă cuprinde în braţe şi mă strânde la piept, spunându-mi că nu m-a uitat nici o clipă, că mă iubeşte cu o dragoste veşnică şi sufletul meu îi este cel mai scump mărgăritar. E Dumnezeu, Creatorul meu şi Tatăl meu. El îmi alină sufletul şi mângăierea Sa este talismanul ce-mi dă încredere şi aripi să mă pot înălţa pe cea mai înaltă treaptă a vieţii. Dincolo de cioburile viselor zdrobite… Dincolo de dureri, dezamăgiri şi tristeţi. Spre o primăvară fără de sfârşit.