Cand ne gandim la scoala,
presupunem ca este natural ca aceasta sa fie obligatorie, cursurile sa
fie structurate pe ani de studii, copiii obligati sa le parcurga dupa
ritmuri prestabilite. Presupunem ca daca lucrurile nu ar sta asa, copiii
s-ar transforma in adulti incompetenti. Probabil ca au existat la
origine niste oameni tare destepti care au dovedit ca numai asa un copil
ajunge om si deci, restul modelelor, propuse de altii ca alternativa,
trebuie sa fi esuat.
Exista totusi o scoala – Sudbury Valley School – care, de 40 de ani dovedeste cu succes contrariul: ca toti copiii se pot educa pe sine, intr-un context total opus modelului standard si universal al scolilor pubilce din lume. Studiind rezultatele scolii, s-a constatat ca un copil cu inteligenta medie poate fi educat prin joc si explorare, fara prea multa planificare si directie si poate ajunge adult implinit si competent. In loc de directive si proceduri, scoala ofera un mediu plin de stimuli pentru joc, explorare si dezvoltare sociala prin interactiune naturala. Totul se face cu costuri reduse, profesori-parteneri, copii liberi si activi in propria formare.
De ce nu avem curajul sa reformam toate scolile dupa modelul celei de sus?
Daca vrem sa intelegem de ce scolile sunt construite astazi astfel – ca niste sisteme conduse piramidal, cu impartirea copiilor pe grupuri de varsta, a cunoasterii pe discipline si capitole, a predarii conform unui program sincron– ar trebui sa abandonam ideea ca au existat studii stiintifice care au validat acest mod de organizare. Nu au existat. Chestiunea e pur si simplu istorica. Scolile arata cum arata astazi, pentru ca au existat interese economice si sociale legate de productivitate si obedienta.
Cum a aparut, de fapt, educatia de masa?
La inceput, timp de sute de mii de ani, copiii se autoeducau prin joc si explorare.
Otata cu dezvoltarea agriculturii si mai tarziu a industriei, copiii au devenit potentiali muncitori cu o calificare ceruta expres de piata muncii, in mare expansiune. Joaca si explorarea au fost suprimate. Ceea ce era mai demult o virtute, a devenit treptat un viciu: jocul liber si curiozitatea au trebuit puse la zid.
De ce? Pentru ca odata cu dezvoltarea societatii, a aparut si stratificarea ei. Cei avuti au constatat rapid ca este nevoie de o mana de lucru obedienta. Supusenia a fost o calitate necesara cultivata pentru sute de ani in familiile muncitoare si copiii lor.
In Evul Mediu, nu era deloc o problema sa aplici batai copiilor, pentru aobtine obedienta. La inceputul secolului XV existau documente care faceau apologia bataii si a modului ei de aplicare pana cand servitorii tineri se temeau suficient de mult, ca sa duca la capat cerintele stapanului.
Pana
in secolul al XIX-lea copiii au fost folositi la munci diverse,
angajati in fabrici, dusi la muncile campului, exploatati fara masura ca
ucenici, fara oportunitati pentru joc si libertate de explorare.
Concluzionand, pentru cateva mii de ani, educatia copiilor a ramas, in mare, o chestiune de reprimare sistematica a instinctelor de libertate. Din motive diferite – unele religioase, altele laice - ideea educatiei universale si obligatorii a inceput sa-si faca loc treptat in constiinta tuturor. Educatia era inteleasa ca fortare a unor comportamente si cunostinte, si prin urmare, o productie eficienta de indivizi capabili sa munceasca pentru altii.
Odata cu dezvoltarea industriei, masinile au inlocuit copiii, ca forta de munca. Au aparut astfel legi care interziceau la inceput angajarea copiilor peste un anumit numar de ore, dupa care – ideea ca totusi copilaria e o perioada de tranzitie pe care trebuie sa ti-o petreci invatand. De la inceputul sec. al XVI-lea si pana in secolul al XIX-lea au aparut scoli care promovau modelul obligatoriu si un numar de discipline care trebuie bagate pe gat copiilor in ritmuri prestabilite. Multi dintre implementatorii educatiei universale veneu din zona religiei protestante. Luther vorbea despre caracterul salvator al memorarii Scripturii si despre promovarea scolilor publice ca pe odatorie crestina. Germania – pana la finele sec. XVII – avea cea mai dezvoltata retea de scoli, condusa de Biserica Luterana.
In America, Massachusetts a devenit prima colonie care a decretat invatamantul obligatoriu, cu scopul de a face din copii, adevarati puritani.
Pentru industriasi, scolile aveau scopul de a crea muncitori punctuali, competenti, obedienti si eficienti.
Printre toti acestia au existat si reformeri – oameni carora le pasa cu adevarat de copii – cei care vedeau scolile ca pe un spatiu de protectie a copiilor si de dezvoltare a gandirii lor. Teoreticieni si pedagogi care au incepu sa studieze copilul si cai de eficientizare a invatarii.
Totusi, si unii si altii aveau aceeasi convingere: ca educatia inseamna fortare a unor adevaruri in mintea copiilor. De aceea, multi dintre parintii lor au privit scolile ca pe locul de munca al copiilor. Ceea ce a dus rapid la un transfer de comportament de fabrica, in scoala. Repetitia si memorarea lectiilor plicticoase – in pofida instinctelor naturale de joaca si libertate – au devenit punctul central al educarii unui copil. Spiritul liber si tendinta de explorare erau percepute ca devieri. Pedepsele au devenit necesare si variate. Jocul era perceput ca un inamic al invatarii. Existau metode si manuale de aplicare a pedepselor, unele pana la granita sadismului.
In zilele de astazi, metodele au devenit mai putin dure, dar premisele care stau la alcatuirea scolilor nu s-au schimbat. Invatarea este inca perceputa ca un fel de datorie sau job al copiilor, iar rolul profesorului este acela de a face copiii sa invete. Cu totii astazi numim rolul copiilor amintind clasa in care se afla, tot asa cum spunem despre adulti ce meserie au ei. Continuturile propuse copiilor vin de sus – sunt inca hotarate de adulti, fara sa se ia in calcul interesele sau curiozitatile lor. Copiii sunt apreciati si premiati daca muncesc din greu, daca sunt perseverenti si isi duc sarcinile la bun sfarsit.
Educatorii mai sofisticati folosesc jocul ca mijloc de invatare sau creeaza momente suficient de interesante in lectie ca sa starneasca pe alocuri, curiozitati. Cu toate astea, peste 80 % din profesorii de la clasa asociaza jocul cu neseriozitatea. Cei mai jucausi copii sunt adesea agitati in ora si admonestati, etichetati ca in neregula. E adevarat ca nu mai sunt batuti – ca pe vremuri. Sunt doar medicati. Sindromul deficitului de atentie a devenit in mod ridicol, viral. Un fel de boala a secolului la copii.
Culmea este, ca la lectiile de istorie, copiii de astazi invata ca a existat o vreme – cea a primelor triburi de vanatori – cand oamenii nu faceau distinctia intre joc si munca. Astazi este limpede ca toti primesc mesaje de tipul „intai munca, si pe urma joaca” De aici, si deductia generalizata a copiilor - ca munca sau scoala sunt obligatorii si intrinsec, neplacute. Exista chiar o multime de educatori care inca isi pedepsesc copiii cu teme suplimentare.
Metodele scolare de astazi nu produc invatare pentru toti. Produc insa un singur gand inoculat tuturor copiilor: acela ca scoala inseamna obligatie de a munci, in ciuda faptului ca nimeni nu si-o doreste. Iar joaca este un fel de recompensa meritabila sau nu. Stiu inca o groaza de parinti care gandesc ca nu e nimic in neregula cu teoria asta.
De la o vreme, insa, toata educatia publica in lume a intrat in criza. S-au incercat sute de modele reformiste. Niciuna insa nu a modificat baza conceptuala si distinctia dintre munca si joaca. Cu toate astea, crizele recente in economie au fortat marile companii sa se reinventeze. Succesul unei idei de afaceri tine astazi de creativitate sau gandire de tip "out of the box". De la tineri se asteapta sa lucreze cu drag, sa-si flexibilizeze orele de munca, sa se reinventeze, sa inoveze, sa isi depaseasca reflexele de angajat supus pentru care gandesc ceilalti. Exista zeci de manuale de business care isi invita cititorii sa-si regandeasca munca sub forma unui joc, sa-si dezvolte strategii noi si sa se readapteze din mers la comunitatile in care functioneaza. Exista si modelele tinerilor imbogatiti peste noapte doar pentru ca au inventat o aplicatie noua, un joc nou pe pc sau un site nou de socializare.
E limpede ca scolile trebuie sa-si reconsidere fundamentele de gandire. Ca este nevoie de o schimbare de paradigma care sa distruga perceptia noastra ca tinerii trebuie siliti intru scoala.
De ce nu avem curajul sa o facem? Cred ca acest curaj presupune gandire strategica si planificare. Or, noi, ca generatii formate de sute de ani in spiritul distinctiei clare intre munca si joc, nu stim inca sa fim suficient de "neseriosi" in aceasta incercare. Regresam sistematic - oricat de creativi am incerca sa fim - la ideea de obligatie, sistematizare, comanda si control. Mai mult, fiindca suntem generatii intregi de oameni care am "suportat" scoala, nu avem suficient spatiu de manevra interioara si putere de a accepta ca instinctul de a transmite copiilor nostri ceea ce stim trebuie batut de curajul viziunii si al anticipatiei.
Sursa Oana Moraru -Owner la Helikon
Exista totusi o scoala – Sudbury Valley School – care, de 40 de ani dovedeste cu succes contrariul: ca toti copiii se pot educa pe sine, intr-un context total opus modelului standard si universal al scolilor pubilce din lume. Studiind rezultatele scolii, s-a constatat ca un copil cu inteligenta medie poate fi educat prin joc si explorare, fara prea multa planificare si directie si poate ajunge adult implinit si competent. In loc de directive si proceduri, scoala ofera un mediu plin de stimuli pentru joc, explorare si dezvoltare sociala prin interactiune naturala. Totul se face cu costuri reduse, profesori-parteneri, copii liberi si activi in propria formare.
De ce nu avem curajul sa reformam toate scolile dupa modelul celei de sus?
Daca vrem sa intelegem de ce scolile sunt construite astazi astfel – ca niste sisteme conduse piramidal, cu impartirea copiilor pe grupuri de varsta, a cunoasterii pe discipline si capitole, a predarii conform unui program sincron– ar trebui sa abandonam ideea ca au existat studii stiintifice care au validat acest mod de organizare. Nu au existat. Chestiunea e pur si simplu istorica. Scolile arata cum arata astazi, pentru ca au existat interese economice si sociale legate de productivitate si obedienta.
Cum a aparut, de fapt, educatia de masa?
La inceput, timp de sute de mii de ani, copiii se autoeducau prin joc si explorare.
Otata cu dezvoltarea agriculturii si mai tarziu a industriei, copiii au devenit potentiali muncitori cu o calificare ceruta expres de piata muncii, in mare expansiune. Joaca si explorarea au fost suprimate. Ceea ce era mai demult o virtute, a devenit treptat un viciu: jocul liber si curiozitatea au trebuit puse la zid.
De ce? Pentru ca odata cu dezvoltarea societatii, a aparut si stratificarea ei. Cei avuti au constatat rapid ca este nevoie de o mana de lucru obedienta. Supusenia a fost o calitate necesara cultivata pentru sute de ani in familiile muncitoare si copiii lor.
In Evul Mediu, nu era deloc o problema sa aplici batai copiilor, pentru aobtine obedienta. La inceputul secolului XV existau documente care faceau apologia bataii si a modului ei de aplicare pana cand servitorii tineri se temeau suficient de mult, ca sa duca la capat cerintele stapanului.
Concluzionand, pentru cateva mii de ani, educatia copiilor a ramas, in mare, o chestiune de reprimare sistematica a instinctelor de libertate. Din motive diferite – unele religioase, altele laice - ideea educatiei universale si obligatorii a inceput sa-si faca loc treptat in constiinta tuturor. Educatia era inteleasa ca fortare a unor comportamente si cunostinte, si prin urmare, o productie eficienta de indivizi capabili sa munceasca pentru altii.
Odata cu dezvoltarea industriei, masinile au inlocuit copiii, ca forta de munca. Au aparut astfel legi care interziceau la inceput angajarea copiilor peste un anumit numar de ore, dupa care – ideea ca totusi copilaria e o perioada de tranzitie pe care trebuie sa ti-o petreci invatand. De la inceputul sec. al XVI-lea si pana in secolul al XIX-lea au aparut scoli care promovau modelul obligatoriu si un numar de discipline care trebuie bagate pe gat copiilor in ritmuri prestabilite. Multi dintre implementatorii educatiei universale veneu din zona religiei protestante. Luther vorbea despre caracterul salvator al memorarii Scripturii si despre promovarea scolilor publice ca pe odatorie crestina. Germania – pana la finele sec. XVII – avea cea mai dezvoltata retea de scoli, condusa de Biserica Luterana.
In America, Massachusetts a devenit prima colonie care a decretat invatamantul obligatoriu, cu scopul de a face din copii, adevarati puritani.
Pentru industriasi, scolile aveau scopul de a crea muncitori punctuali, competenti, obedienti si eficienti.
Printre toti acestia au existat si reformeri – oameni carora le pasa cu adevarat de copii – cei care vedeau scolile ca pe un spatiu de protectie a copiilor si de dezvoltare a gandirii lor. Teoreticieni si pedagogi care au incepu sa studieze copilul si cai de eficientizare a invatarii.
Totusi, si unii si altii aveau aceeasi convingere: ca educatia inseamna fortare a unor adevaruri in mintea copiilor. De aceea, multi dintre parintii lor au privit scolile ca pe locul de munca al copiilor. Ceea ce a dus rapid la un transfer de comportament de fabrica, in scoala. Repetitia si memorarea lectiilor plicticoase – in pofida instinctelor naturale de joaca si libertate – au devenit punctul central al educarii unui copil. Spiritul liber si tendinta de explorare erau percepute ca devieri. Pedepsele au devenit necesare si variate. Jocul era perceput ca un inamic al invatarii. Existau metode si manuale de aplicare a pedepselor, unele pana la granita sadismului.
In zilele de astazi, metodele au devenit mai putin dure, dar premisele care stau la alcatuirea scolilor nu s-au schimbat. Invatarea este inca perceputa ca un fel de datorie sau job al copiilor, iar rolul profesorului este acela de a face copiii sa invete. Cu totii astazi numim rolul copiilor amintind clasa in care se afla, tot asa cum spunem despre adulti ce meserie au ei. Continuturile propuse copiilor vin de sus – sunt inca hotarate de adulti, fara sa se ia in calcul interesele sau curiozitatile lor. Copiii sunt apreciati si premiati daca muncesc din greu, daca sunt perseverenti si isi duc sarcinile la bun sfarsit.
Educatorii mai sofisticati folosesc jocul ca mijloc de invatare sau creeaza momente suficient de interesante in lectie ca sa starneasca pe alocuri, curiozitati. Cu toate astea, peste 80 % din profesorii de la clasa asociaza jocul cu neseriozitatea. Cei mai jucausi copii sunt adesea agitati in ora si admonestati, etichetati ca in neregula. E adevarat ca nu mai sunt batuti – ca pe vremuri. Sunt doar medicati. Sindromul deficitului de atentie a devenit in mod ridicol, viral. Un fel de boala a secolului la copii.
Culmea este, ca la lectiile de istorie, copiii de astazi invata ca a existat o vreme – cea a primelor triburi de vanatori – cand oamenii nu faceau distinctia intre joc si munca. Astazi este limpede ca toti primesc mesaje de tipul „intai munca, si pe urma joaca” De aici, si deductia generalizata a copiilor - ca munca sau scoala sunt obligatorii si intrinsec, neplacute. Exista chiar o multime de educatori care inca isi pedepsesc copiii cu teme suplimentare.
Metodele scolare de astazi nu produc invatare pentru toti. Produc insa un singur gand inoculat tuturor copiilor: acela ca scoala inseamna obligatie de a munci, in ciuda faptului ca nimeni nu si-o doreste. Iar joaca este un fel de recompensa meritabila sau nu. Stiu inca o groaza de parinti care gandesc ca nu e nimic in neregula cu teoria asta.
De la o vreme, insa, toata educatia publica in lume a intrat in criza. S-au incercat sute de modele reformiste. Niciuna insa nu a modificat baza conceptuala si distinctia dintre munca si joaca. Cu toate astea, crizele recente in economie au fortat marile companii sa se reinventeze. Succesul unei idei de afaceri tine astazi de creativitate sau gandire de tip "out of the box". De la tineri se asteapta sa lucreze cu drag, sa-si flexibilizeze orele de munca, sa se reinventeze, sa inoveze, sa isi depaseasca reflexele de angajat supus pentru care gandesc ceilalti. Exista zeci de manuale de business care isi invita cititorii sa-si regandeasca munca sub forma unui joc, sa-si dezvolte strategii noi si sa se readapteze din mers la comunitatile in care functioneaza. Exista si modelele tinerilor imbogatiti peste noapte doar pentru ca au inventat o aplicatie noua, un joc nou pe pc sau un site nou de socializare.
E limpede ca scolile trebuie sa-si reconsidere fundamentele de gandire. Ca este nevoie de o schimbare de paradigma care sa distruga perceptia noastra ca tinerii trebuie siliti intru scoala.
De ce nu avem curajul sa o facem? Cred ca acest curaj presupune gandire strategica si planificare. Or, noi, ca generatii formate de sute de ani in spiritul distinctiei clare intre munca si joc, nu stim inca sa fim suficient de "neseriosi" in aceasta incercare. Regresam sistematic - oricat de creativi am incerca sa fim - la ideea de obligatie, sistematizare, comanda si control. Mai mult, fiindca suntem generatii intregi de oameni care am "suportat" scoala, nu avem suficient spatiu de manevra interioara si putere de a accepta ca instinctul de a transmite copiilor nostri ceea ce stim trebuie batut de curajul viziunii si al anticipatiei.
Sursa Oana Moraru -Owner la Helikon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu