Luminita Amarie
Un poem târziu, despre dragoste și vechi
Apropie-te, vino mai aproape
Știu, știu că nu mă mai recunoști
E drept că pielea mea acum
Este tomnatică, anii îmi sunt grei
Mâinile acestea
Umerii și genunchii
Coapsele și spatele
Toate, toate au rămas undeva în urmă.
În palmele tale, acolo unde nopți întregi
Mă risipeam precum o flacără
Apoi din tine mă înălțam frumoasă
Nici ochii, nici chipul, nici trupul
Nu și-au păstrat vigoarea
Mi-au luat tot anii timpului cel viu
Dar tu, tu vino, nu te îndepărta
În inima mea sufletul tău
Are aceeași culoare
Încă te pot adăposti în trupul meu târziu
Încă te pot mângâia cu simpla mea prezență
Dar să nu rămâi
Nu aș putea trăi fără să te aștept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu